Care este prima amintire pe care o aveţi despre Dan Setlacec?
Există oameni care nu pot trece neremarcaţi. Dacă temperatura prezenţei cuiva într-un loc s-ar putea măsura cu vreun instrument, cea a prezenţei Profesorului Setlacec într-o încăpere sau chiar pe stradă ar fi fost mult peste linia la care ne oprim cu toţii*. Îl simţeai încă înainte de a-l vedea, era mai aici decât alţii, avea un suflu vital care deschidea energiile din jur. Dar când l-am văzut prima dată pe Dan Setlacec nu eram nici pe stradă, nici la el acasă, unde l-am vizitat apoi de multe, dar nu îndestule ori. Eram la mine acasă, cu televizorul deschis la Seratele lui Iosif Sava. Umplea ecranul şi ieşea din el, umplea casa. Cap mai mult rotund, cu părul des tuns perie şi sprâncenele, adunate la rădăcina nasului şi desfăcute-evantai spre exterior, ca nişte aripi negre, ca şi cum abia se opriseră dintr-un zbor. Sub ele ochii îşi fixau cu interes interlocutorul. Priviri iuţi, agere, ca să se lămurească dacă întrebarea amfitrionului emisiunii merită sau nu un răspuns. Vorbea scurt, simplu, franc, la obiect – uneori chiar monosilabic – punea diagnosticul sau punea degetul pe rană, nu avea timp de volute stilistice, de ascunzişuri şi strategii pe care le adoptăm cu toţii când ne ştim priviţi. Inspira încredere. Îi plăcea să râdă, parcă pentru a risipi toată suferinţa din lume.
Nu-l cunoaşteam pe invitatul lui Iosif Sava, dar încă înainte să aflu cine e, am ştiut ce e, am ştiut că face parte din familia mitică a doctorilor de altădată. Când i-am aflat numele (îl auzisem şi înainte) am văzut cum, de data asta, faima bună şi omul bun din ecran se suprapuneau perfect. Faptul că împrejurările vieţii m-au făcut să-l cunosc apoi pe acest om e încă, pentru mine, un prilej de bucuroasă uimire.
Ce a însemnat Dan Setlacec în viaţa dvs. ?
Locuiam destul de aproape de domnul Profesor. De la mine, din gura Cişmigiului, făceam nici un sfert de oră, pe jos, până la el, pe Mendeleev, lângă Piaţa Amzei. Sunam la interfon şi auzeam o voce care realmente îţi venea în întâmpinare, coborând doar ea, ca o gazdă iute de picior, cele două etaje, şi spunând cu căldură, bucurie, politeţe şi energie un „Pooftiţi, vă roog !“ care-mi răsună şi acum în urechi. Apoi clicul porţii. Urcam deci pe urmele vocii şi îl găseam în prag pe Profesor. Era delicat şi ceremonios în gesturi, ceea ce contrazicea înduioşător aparenţa lui de om dur, solid, inspirând autoritate. Mă invita pe un nemeritat jilţ de onoare, din piele, şi se aşeza în faţa mea. Adesea era prezent şi unul dintre discipolii lui, chirurg eminent în care-şi plasase nu numai încrederea, ci şi o dragoste de părinte, dr. Cătălin Vasilescu.
Pe birou, o mică balanţă de aramă pe ale cărei talgere se aflau două cartonaşe cu cifre, câte una pe fiecare talger, care cântărea anii lui de viaţă. Când l-am vizitat prima oară, balanţa avea pe un talger 8, pe celălalt 5. Când l-am vizitat ultima oară 5 se transformase în 7, cifră de care n-a mai trecut. Am putut să mă bucur aşadar de asemenea după-amieze liniştite, de discuţii, timp de aproape 3 ani. Profesorul era cel mai viu dintre noi. Musafirii îi făceau plăcere, aduceau veşti din lume. Îţi spunea câte o întrebare la care părea că aşteaptă de mult un răspuns şi că numai şi numai tu îl poţi ajuta, te făcea să te simţi util.
Povestea cu plăcere, dar alegea cu grijă istorii cu happy end sau trecea repede peste un diagnostic rău, cu o strâmbătură de durere şi dezgust făcută verdictului medical şi vieţii care permite asemenea lucruri, ca să ajungă la întâmplări mai vesele. Nu-şi pierdea niciodată ideea, chiar atunci când deschidea paranteze sau când era întrerupt, fraza lui era precisă ca un bisturiu. Ochii nu-l mai ajutau deloc, dar era la curent cu totul, politică, sport, şi mai ales cultură: asculta radioul (îmi spunea de câte ori mă auzea la vreo emisiune sau mă întreba „Cine mai e şi cutare, pe care-l tot aud la… “, era sever cu nechemaţii), iar televizorul îl folosea tot ca pe un radio. Cunoşteam asta: în studenţie, neavând televizor, urmăream filmele pe o frecvenţă radio. Profesorul ştia, cu siguranţă, mai multe decât mine despre viaţa cetăţii. Odată i-am adus, înregistrată de la BBC clasic, o Traviata însoţită de explicaţiile pline de miez şi haz ale lui Benedict Adamescu, într-o distribuţie de zile mari, cu Ileana Cotrubaş şi Placido Domingo. Deşi am revenit abia după câteva luni, n-a uitat să mi-o comenteze în detaliu. Îi duceam şi audiobookuri de la Humanitas şi mi le comenta tot cu diagnostice precise, un reflex pe care nu-l pierduse.
N-am cunoscut în viaţa mea un om mai direct, mai lipsit de ascunzişuri, dar în acelaşi timp mai atent ca francheţea lui să nu fie cumva brutală pentru interlocutor. Femininul îl bucura, avea nevoie de el şi, chiar dacă nu vedea decât prin ceaţă, mă duceam la întâlnirile cu Profesorul Setlacec având cea mai mare grijă la toate acele detalii de îmbrăcăminte pentru care femeile îşi pierd o grămadă de timp şi nu economiseam deloc nici declaraţiile de dragoste pe care i le adresam, şi care-l făceau să râdă bucuros ca un copil. Nu se putea să nu-l îndrăgeşti pe loc! Fuma mult, îi plăceau dulciurile, puii de animale, măgarii şi pietrele. Visul său, mi-a spus, fusese să aibă o casă mare, în care să poată invita medici şi scriitori, artişti, pentru că i se părea că aceste două lumi trebuie să se întâlnească: medicii au nevoie de cât mai multe momente de catharsis, iar artiştii… artiştii au nevoie de medici. N-a putut să-şi împlinească dorinţa.
Pentru mine după-amiezele petrecute la Profesorul Setlacec însemnau o încărcare cu energie. Veneam la el apăsată, obosită, dar nu ştiu cum şi prin ce transfer, după discuţia cu el, plecam înviorată. Nu mi-am notat, din păcate, nimic, din acele convorbiri: nu pentru că nu le-aş fi socotit importante, ci pentru că nu voiam să pervertesc plinătatea comunicării al cărei scop era numai bucuria, în altceva. Şi, mai ales, pentru că nu voiam să cred că va veni o zi când nu-l voi mai avea în faţă. Dialoga cu uşurinţă, căutând teritoriile comune, cele care l-ar fi putut interesa în mod deosebit pe interlocutor. Când uita vreun detaliu, îl întreba, dacă era de faţă, pe prietenul Cătălin Vasilescu, iar acesta îi venea în ajutor, ca un computer care stocase în memoria lui toată viaţa, medicală sau nu, a maestrului său.
Telefonul suna foarte des. Se scuza că are musafiri şi va chema el, dar eu mă bucuram că lumea, foştii pacienţi nu-l uită. Şi totuşi se plângea tot mai mult de singurătate, plictiseală, de pierderea văzului, auzului şi toate celelalte necazuri de care, dacă aş avea puteri supraumane, eu, una, i-aş scuti pe medici. Pentru că Profesorul îşi privea evoluţia fizică fără iluzii.
Care este ultima amintire despre Dan Setlacec?
Amintirile cu Profesorul Setlacec se învălmăşesc şi, dacă emoţia primei vizite, din vara lui 2006 mi-o amintesc foarte bine, ultima nu mi-e limpede, fusese pentru mine o vizită care avea, ca toate de până atunci, un va urma… Doar că n-a mai urmat. Îmi privesc când şi când ca pe nişte unelte magice cele trei obiecte pe care mi le-a dăruit: o farfurie de ceramică pictată, care am grijă să fie mereu plină cu fructe, un străvechi opaiţ pe care mi l-a trecut în grijă, fără să stea pe gânduri, când i-am vorbit despre pasiunile mele arheologice şi, mai ales, cartea lui, Medicina românească – medicina europeană, 1859-1916, cu minunatul ei motto adresat către cei „care ştiu sau care nu ştiu că România a fost cândva o ţară europeană”. Aici, pe felia de timp din preajma lui 1900 m-am întâlnit cu adevărat cu Profesorul Setlacec. O studiase cu lupa, la fel ca mine. Amândoi ştiam cum stau lucrurile aici, aveam cunoştinţe şi „amintiri” comune şi judecăţi comune pentru România aceea. Era o bucurie să ni le împărtăşim. Poate din acest motiv ne-am împrietenit atât de uşor.
Un lucru important: o lectie, o surpriza, o dezamagire.
M-a mirat o coincidenţă cu valoare simbolică. Era născut pe 2 octombrie. La catolici, așa cum am aflat, e ziua îngerului păzitor. Şi încă ceva: a fost un om bun. Orice om bun cu care ai norocul să te întâlneşti în viaţă face lucrurile mai suportabile. Şi parcă nici nu mai sunt prea mulţi.
iulie 2010
*Când am scris asta nu era încă obiceiul cu luatul temperaturii.
Articolul Un om bun: Profesorul Setlacec, răspunsuri pentru o carte dedicată unuia dintre cei mai buni chirurgi români apare prima dată în LaPunkt.
